Basarab I Întemeietorul

Apreciază personalitățile românilor:

Basarab I, cunoscut în documentele contemporane şi ca Bazarad sau Ivanko Bazarad şi supranumit în epoca modernă Întemeietorul, este socotit ca fiind fondatorul Ţării Româneşti. Nu se cunoaşte anul suirii sale pe tron; acesta a fost situat în jurul lui 1310, potrivit unei vechi tradiţii. Basarab a domnit până la moartea sa, în 1352. După cum este menţionat într-un document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol d’Anjou, a fost fiul unui anume Thocomerius.

Istoricii români din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX l-au considerat pe Basarab ca fiind român, aşa cum menţionează documentele ungureşti, inclusiv cel sus menţionat. Nicolae Iorga a luat însă în considerare şi o altă teorie: „numele e cuman… numai numele?” însă nu a mers mai departe. Ulterior, mai mulţi istorici, între care şi Neagu Djuvara, s-au aplecat tot mai mult asupra acestei presupuneri, considerând-o nu fără temei. Cel din urmă istoric a sintetizat argumentele sale astfel:

Atât numele lui Basarab cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană.

Basarab I Întemeietorul

Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. (Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre onorarea comitelui Laurenţiu de Zarand pare însă a contrazice radical afirmaţia despre romano-catolicismul lui Basarab, deoarece este voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea ce în limbajul epocii însemna „creştin de rit ortodox”.)

Cele mai mari şi puternice ctitorii ale urmaşilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia şi Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” şi respectiv „huhurez”; a se compara cu cuvîntul turcesc horoz „cocoş”).
Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungureşti şi sârbeşti menţionează faptul că în bătăliile „de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. A se vedea mai jos problema colaborării dintre români şi tătari sub Basarab I.

În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit de faţă cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Nicolae Djuvara socoteşte că această întâmplare dovedeşte mândria tânărului cuman faţă de voievodul din acelaşi neam ca al său.

Porecla „Negru-Vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de Paul de Alep şi Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare.
În final, istoricul consimte că fiecare aspect independent nu constituie o dovadă, dar că împreună sunt argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind astăzi ipoteza de lucru a marii majorităţi a medieviştilor.

Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană şi că a fost purtat de întemeitorul Ţării Româneşti, nu este ceva extraordinar. (Prezumţia se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) şi mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), care este mult mai răspândită la popoarele turcice.) Ei arată că în privinţa numelor de persoane, „constatăm în toate timpurile şi în toate ţările infuenţe străine foarte puternice” şi chiar o modă şi că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ştefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”.

După alţi istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul”[5]. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susţine că şi dinastia munteană ar fi fost de origine cumană. […] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boiereşti, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”.

Studiul genetic făcut de către cercetatorii clujeni asupra rămășițelor unui membru întemeietor al familiei Basarabilor a infirmat definitiv teoria unei posibile descendențe cumane a Basarabilor. Cercetătorul clujean Alexandru Simon afirma ca ,,nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană”.

Aşadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară. Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu doamna Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 – 1364) şi Teodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 – 1371). Din legătura ultimilor doi se va naşte ţarul Straţimir al Bulgariei. Fiind repudiată de ţar, Teodora se va călugări sub numele de Theofana.

Basarab I Întemeietorul

Domnia

În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximaţie în 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranţă încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Ţara Românească[15]. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei. Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni. Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Citește și despre ..  Mihai Viteazul

Legăturile cu bulgarii
Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei cu puţin înainte de 1322. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste însemnată de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe ţarul bulgar şi în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forţele ţarului şi cele sârbe sub comanda lui Ştefan Uroş. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorţii bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii
Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungureşti ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal existentă între regele Ungariei şi domnitorul român. În acelaşi document este menţionată reuşita misiunii primite de către omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogar, ce fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab fără succes. Regele accepta existenţa politică a noului voievodat în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că rupe relaţiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Acest lucru a dus la înăsprirea bruscă a relaţiilor dintre cele două state. Un document al regelui din 18 iunie 1325 îl numeşte pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

Relaţiile cu papalitatea au rămas în termeni buni, astfel că în 1327 Basarab era lăudat de către papa Ioan al XXII-lea pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului şi cetatea cu acelaşi nume.

Luând în calcul şi înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar porneşte campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul şi înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari[23]), Banatul de Severin, un tribut anual şi un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanţie: „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Ţara Loviştei, Valea Oltului, comuna Titeşti, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetăţenit abia în secolul al XX-lea, sub influenţa operei lui Nicolae Iorga), a primit şi apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relaţiilor dintre Ungaria şi Ţara Românească. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).

Legăturile cu tătarii

Populaţia tătară din nordul Dunării şi a Mării Negre, s-a amestecat cu cumanii de la răsărit, primind numele de kipciak şi adoptând limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara presupune că deşi Basarab nu mai ştia bine această limbă, este posibil ca o origine cumană a înaintaşilor săi putea crea afinităţi între el şi tătari.

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că Basarab, profitând de anarhia din conducerea Regatul Ungar, s-a aşezat sub protecţia Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiaşi istoric, românii şi tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd şi cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită şi de alţi istorici, între care Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini şi bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiţei tătărăşti din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geţiilor (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. „Rezultă din această interesantă povestire că de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab şi tătari a fost considerată de către unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.

Citește și despre ..  Geta Brătescu

După moartea lui Carol Robert, în 1342, fiul său Ludovic a început o campanie ungară împotriva tătarilor din Moldova, în jurul anilor 1343-1345. Basarab, ca vasal, a fost dator să-l sprijine pe Ludovic cu trupe, astfel că la sfârşitul campaniei a putut obţine teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune va fi numită ani mai târziu Basarabia, de la primul ei stăpânitor, iar după ocupaţia rusească din 1812 numele va fi extins la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Sfârşitul domniei

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiţia consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ştefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) şi Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul şi asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 – 1364).

Teritoriile stăpânite de Basarab
Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socoteşte că această situaţie dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungureşti (exceptând pe cel din 1324, Paulus). Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oştile lui Carol Robert. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menţionat abia în 1335 şi Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 – 1335. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuşi în stăpânirea Ţării Româneşti. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenţie.

Pe de altă parte, spre răsărit graniţa nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I braşovenilor, prin care le permintea să ajungă la Brăila nestingheriţi prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomiţa şi Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acesui teritoriu, prin urmare au stabilit graniţa răsăriteană pe Prahova şi Ialomiţa. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză şi arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit şi de domnitorul muntean. Ideea este susţinută şi de Constantin C. Giurescu, el considerând că braşovenii au cerut de fapt doar o garanţie suplimentară din partea suzeranului ungar. Totuşi, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 – 1345, Basarab intră în stăpânirea şesului Brăilei şi al Ialomiţei, precum şi a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 – 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviştea a fost cedată contelui Sas Conrad.

Au fost marii regi Basarabi, templieri ? Citește aici mai mult. 

(Visited 62 times, 1 visits today)
Votează articolul !
[Total: 1 Average: 5]
Distribuie articolul

Apreciază personalitățile românilor: